Cel mai bun prieten

Fraţilor, vreau, în mod oficial, să vă rog să încetaţi din a vă mai plânge pe tema "m-am certat cu cel/cea mai bun/ă prieten/ă". Până la sfârşit, o să înţelegeţi de ce zic asta.

Nu o să mă apuc să zic, ca o prietenă de-a mea, că "cel mai bun prieten nu există", dar o să vă zic că am reuşit, în vreo şapte-opt ani de zile, să fut cu succes patru prietenii extraordinare care au durat ani de zile. Ce aveau în comun toate fetele astea cu care m-am certat? Mi-au fost cele mai bune prietene. Şi faptul că v-aţi certat nu e ceva pentru care merită să ţi se prăbuşească lumea. E doar o altă schimbare, ceva peste care trebuie să treci şi, până la urmă şi la coadă, e un pas înainte. 

Sunt multe motive pentru care te poţi certa cu cel mai bun prieten şi nu o să vă zic din ce cauză m-am certat eu cu fetele astea pentru că nu are relevanţă. Ce vreau, în schimb, să vă zic este că, pe parcurs, mi-am dat seama că mereu m-am certat cu cea mai bună prietenă. Mi-am dat seama că nu se merită să ai un om în jurul căruia să graviteze tot, dar merită pe deplin să ai un grup de oameni care ştii că vor fi lângă tine orice ar fi. Iar ăştia, lume, se numesc cei mai buni prieteni. Şi acum o să mă întrebe unii care-i diferenţa? Nu pot să fut şi genul ăsta de prietenie? O să vă răspund că pot, dar este mult mai greu. Un grup e mai greu de despărţit. Doi oameni, mai uşor. 

Nu demult, am ajuns la concluzia că, din cauza faptului că mama celei mai bune prietene ale mele s-a trezit la realitate şi a realizat că sunt un anturaj prost, nu o să o mai lase pe fiică-sa cu mine. Şi am fost ok din clipa în care am realizat asta şi încă mai sunt acum. De ce? Pentru că nu e un motiv de plâns faptul că ne-am certat cu cel mai bun prieten.

Şi acum or să se trezească alţii să-mi spună că nu e logic ce zic şi că tot ce am spus până acum înseamnă că nu am ţinut la ea. O să vă răspund cu calm şi la această afirmaţie. Este plină de logică decizia de a nu mă alarma din mai multe puncte de vedere. Primul ar fi faptul că sunt o fiinţă foarte schimbătoare şi că, în timp, am învăţat să-mi arunc toată viaţa pe geam şi să o iau de la capăt. Al doilea, ar fi faptul că mai era o mică fisură în relaţie. Nu îmi e uşor, dar se ajunge la un punct în care chiar nu se mai poate face nimic. Şi mereu am fost conştientă de momentul în care a trebuit să mă opresc. Am ţinut la ea. Am ţinut la ea enorm şi am vrut să o învăţ să nu facă greşelile majore pe care le-am făcut eu. Şi asta nu e ceva ce faci pentru cineva la care nu ţii.

Revenind, nu este un capăt de lume pentru că am cei mai buni prieteni de pe pământ şi ştiu că ei vor fi mereu acolo pentru mine. Niciodată nu contează o prietenă în minus. Azi se duce una, mâine vine alta şi tot aşa.

Pe final, ţin să le mulţumesc celor care s-au regăsit în postarea asta, celor care ştiu că m-am referit direct la ei şi cărora nu am de gând să le dau numele. Vă mulţumesc că aţi fost mereu acolo şi că m-aţi acceptat cum am fost. Vă iubesc pe toţi!