Artistă

Mă hotărâsem asupra unor haine. Apoi, nu am fost în stare să-mi găsesc maieul și toată ținuta a picat. Am sfârșit într-o fustă scurtă, neagră și mulată peste niște dresuri negre, cu un maieu roșu și o cămașă neagră pe deasupra, părul prins, cercei cu ași de cupă și o bandană roșie. Fondul de ten, rimelul și rujul roșu s-au bucurat nespus să fie scoase de la naftalină. Nu m-am machiat de o grămadă de timp. M-am încălțat în teneși, cum am vrut, iar imensul Converse Player m-a ajutat să car după mine o geacă, umbrela, caietul, cartea, foile pe care aveam poeziile scrise, portofelul, un pix, abonamentul, o oglindă, ochelari de soare și rujul, el fiind singura piesă din machiajul impecabil cu care plecam de-acasă care putea să se deterioreze în cele patru ore jumate pe care aveam să le petrec la repetiții și mâncând pizza care ni se promisese.
Odată ajunsă, am fost bombardată de tot felul de oameni care vroiau să mă salute, să știe ce fac, cum mă simt, dacă am tot ce am nevoie și care, mai apoi, mi-au pus corzile vocale la lucru în cele douăzeci de minute (care mie mi s-au părut vreo două ore) de vocalize. După ce am fost cu toții de acord că eu sunt ok, pregătirea s-a extins asupra celeilalte tipe care avea să cânte cu mine, timp în care eu am dat gata vreo două sticluțe de apă. Repetiția a fost un succes. Ne-am chinuit cu toții să ne ajutăm unii pe alții, mai ales eu, fiind singura care nu avea emoții.
După probele de microfon, în timpul cărora s-a strâns un public generos, am început și noi. A fost genial. Muzică, poezie, dans, muzică, poezie, mai multă muzică, dans... Și le-a plăcut la nebunie! Ei ne-au aplaudat și noi le-am mulțumit că au fost un public excelent și că au venit să ne vadă.
Pe drumul spre casă am vorbit cu mama și i-am explicat că mă îmbrăcasem așa din cauză că asta era imaginea pe care mi-o făcusem într-una dintre poeziile pe care le scrisesem și citisem aseară. Am văzut-o pe una la un moment dat uitându-se la teneșii mei și zicându-i alteia ceva. Cred că se prinsese că poezia era despre mine. Mi-a părut bine. Apoi, am început să vorbim despre cât de ciudat arătam la ora unșpe noaptea într-un autobuz. I-am povestit că a fi artist scuză orice. Nu conta că eram ciudat îmbrăcată. Sunt artistă și am voie. Nu sufăr de chestia asta, dar așa e. Dacă nu ești artist, ești doar ciudat, nu?
Am ajuns acasă, am mâncat și am rugat pe toată lumea să nu mă trezească toată ziua, înainte de a mă cufunda în așternuturi și perne.
Azi stau și citesc. Încă mai sunt obosită după săptămâna asta de muncă intensivă pentru spectacolul de aseară, dar nu regret nimic.
Am terminat The Silver Linings Playbook. Merită citită!