Ce v-aş ruga foarte frumos

În primul rând, pentru cei care vor să afle cine sunt şi cam care-i faza cu mine, daţi un click pe "Lex. şi nimic mai mult". Apoi, v-aş ruga să îmi lăsaţi feedback. Fie pozitiv sau negativ. Nu mă deranjază criticile. Vreau să ştiu ce am făcut bine, ce am făcut rău, unde trebuie să mai lucrez, ce aţi vrea să vedeţi de la mine, de-astea.
În rest, tot ce pot să zic e...
Enjoy!

marți, 5 aprilie 2011

Continuu

Spun punct. Las capul în jos, pleoapele îmi sunt grele, închid ochii şi cânt în continuare. Un cântec trist care n-are nicio legătură cu ce simt, dar decât nimic, e bun şi ăsta. Mi-e lene să caut ceva potrivit. Şi oricum mi-ar fi prea greu să găsesc aşa ceva având în vedere că nu prea ştiu ce simt.
Sunt obosită, plictisită, mă simt ca ultima persoană de pe planeta asta, sunt totul şi nimic în acelaşi timp. Mă simt singură pentru prima dată. Şi nu ştiam că doare aşa de rău. Singurătate. N-am ştiut ce înseamnă până m-am apucat aseară să vorbesc cu un tip şi el mi-a zis că se simte singur. Ciudat cum, după ce îţi spune cineva cum îi e, intri şi tu în aceeaşi stare brusc.
Revenind. Mă simt singură şi îmi e frig. Am lăsat chitara lângă mine. Nici de ea nu mai am chef. Închid ochii din nou şi mă simt de parcă tocmai am fost lovită din toate părţile. De-abia îmi mai pot ţine echilibrul. Bine, vorba vine, având în vedere faptul că stau în pat sprijinită de un perete, dar totuşi mă simt tentată să cad într-o parte. Realizez imediat că mă doare tot corpul. Mi-e rău. Mă doare capul, am ameţit şi parcă simt o atingere ciudată. Mă simt de parcă plutesc şi de parcă aş sta întinsă pe o podea rece şi dură, toate în acelaşi timp. Mă simt goală pe dinăuntru, dar greutatea propriului meu corp parcă mă apasă. Brusc, mă strâng pereţii şi aş vrea să fac altceva decât să zac aici sperând că cineva mă va găsi şi totodată, rugându-mă ca nimeni să nu deschidă uşa.
Ce să fac? Să plâng? Parcă nici nu-mi vine. Şi parcă nici nu vreau. Şi totuşi, altceva ce aş face? Dar uit de lacrimi în două secunde. Parcă nici nu m-am gândit la asta vreodată. Mă simt ciudat. Sunt în antiteză cu propria-mi persoană. Şi nu e bine.
Am uitat ultima oară când m-am simţit aşa. Şi e de rău. Rău, rău, rău, rău! E parcă un sfârşit, un capăt de linie. Punct şi de la capăt, dar mă simt de parcă ceva se sfârşeşte de prea mult timp. E un sfârşit care merge înainte şi nu se mai termină.
Şi dacă e un sfârşit, ce se termină totuşi? Moare ceva în mine, nu? Ce naiba se întâmplă?!
Şi totuşi, hm... Întreb de parcă chiar aş avea curajul să şi primesc răspunsul la întrebarea asta.

4 comentarii:

  1. Lex. , stiu sentimentul ... Lasa, se va rezolva. Nu o spun doar de dragul de a te incuraja, ci pentru ca orice are cel putin doua solutii .
    Ai incredere va fi totul ok :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Totul e sa nu ne lasam doborati. eu stiu ca esti mult mai puternica de atat :) desi e greu,trebuie sa lupti in continuare.. altfel nu vei ajunge acolo unde ti-ai propus .

    RăspundețiȘtergere
  3. "E un sfârşit care merge înainte şi nu se mai termină." ...genial
    Inteleg perfect cuvintele tale....
    Astea sunt stari de moment...pe care le vei depasi cu timpul...

    RăspundețiȘtergere
  4. E un sfarsit pe care nu-l lasi tu sa se sfarseasca. Iti zic atat, spera pentru mai bine, pregateste-te pentru ce-i mai rau, lupta pentru maine si viseaza la ieri. :)

    In final, totul trece, vin altele, care trec si ele. Fi pregatita sa zambesti, dar fi gata sa plangi.

    Tine fruntea sus si totul va fi bine. Eventual. Nu promit ca nu o sa doara. Dar asa si trebuie. Pentru ca fara durere, cum ai putea cunoaste fericirea?

    Anonimul lui Steph. :)

    RăspundețiȘtergere