Cel mai de căcat weekend!

Jur că în viaţa mea nu mai fac prostia de a da numărul de telefon la lume prin şcoală. Şi jur că în viaţa mea, când e mama în cameră, nu îmi mai ţin telefonul altundeva decât în pat. Să nu audă că vibrează!
Cea mai mare greşeală. Vina mea! Numai vina mea! Pentru că nu eram obligată să o fac, dar am făcut-o. M-am băgat. Fir-ar el de telefon şi fir-ar ele de mesaje. Acum ştie mult mai mult decât trebuia să ştie. Şi iar ajungem să ne certăm. Dar nu ne certăm din vina mea. Ne certăm din vina ei. Pentru că nu e în stare să priceapă. Nu vrea să înţeleagă că nu era nimic între noi. Şi nu a fost vreodată. Şi nici nu aveam de gând să fie! Dar ea nu poate să priceapă. Prea mult. "Dacă nu e nimic între voi, de ce îl mai laşi să te sune? Dacă i-ai zis clar că nu, de ce îi mai permiţi? Nu vreau să începi cum erai în România. Dacă vorbeşti cu el înseamnă că nu îţi arde de carte, Ioana. Sau ce să înţeleg?" Taci!
Nu e în stare să priceapă. E prea mult. Noţiunea de "amic" e prea mult pentru ea şi lumea ei îngustă. Prea mult! Nu înţelege. Nu poate. Nu vrea. Tot ce poate şi vrea să facă e să îmi facă mie capul calendar că vorbesc cu el pe mesaje "la patru, la şapte, la trei... Ce vorbeşti tu cu băiatul ăsta?". Dacă îi zic că vorbim diverse chestii, cum vorbesc cu oricine, tot găseşte ceva de comentat.
Nu mai zic nimic. Am zis că nu mai fac niciodată greşeala de a da numărul de telefon. Niciodată!

*Îi  rog insistent pe toţi cei care îmi au numărul de Londra să nu îmi mai dea mesaje.

Ştiţi că nu mă lasă inima să le şterg. Cu mama nu se poate.

Înţelege-ţi-mă. Vă iubesc pe toţi!

Cum altfel?

Se putea să nu mai facem o tâmpenie? Se pare că nu. Fără să mă pierd în descrieri lungi şi alambicate despre ce am mai făcut şi de data asta, mi-am făcut blog cu Steph! Nu e de parcă l-am făcut pentru cine ştie ce scop, dar trebuie toată lumea să se relaxeze undeva, până la urmă, nu?
E la început rău, iar noi vă invităm să îl citiţi, să îl urmăriţi şi să daţi comment. (Dacă vă lasă inima, bineînţeles.)
http://chibritelu-colorat.blogspot.com/ vă aşteaptă şi promite să nu vă dezamăgească.
Eu le mulţumesc tuturor celor care se îndură să dea un click. Vă iubesc, lume!

Fericire scumpă şi de scurt metraj

Am realizat şi eu în sfârşit că fericirea chiar e scumpă şi de scurt metraj. Tot ce te face să zâmbeşti costă, nene. Dar tot! De ce? Nu zic că vreau ca de mâine să fie totul pe de-a moaca şi să nu mai existe bani pe lume. Ştiu că lumea ar fi mai fericită aşa, dar nu se poate. Asta e.
Ce vreau să zic este faptul că am descoperit că, dacă ai bani, ai fericire. Nu în toate cazurile, dar în al meu, da. De unde să încep? În primul rând, drumul până-n România costă. Ţigările costă, berea costă, guma de mestecat costă, hainele costă, pantofii costă, genţile costă, valizele costă, mâncarea costă, căldura costă, apa caldă costă, apa de la robinet costă, internetul costă, telefonul costă, electricitatea costă, transportul costă, biletele de tren costă, pastilele costă, caietele costă, cutiile (obsesia mea) costă, markerele costă, contul pe unele site-uri costă, cărţile costă, cosmeticele costă, tunsul costă, accesoriile costă, sucurile costă, publicitatea costă, toate costă! Până şi Trompi costă!
Şi ce e cel mai nasol e că nu folosim mult toate chestiile astea care costă. Îţi iei un Trompi, în cinci minute l-ai terminat, îţi trece pofta ceva timp şi dup-aia ţi-ai mai lua unul. Îţi iei o cămaşă, o porţi de câteva ori, după cinci spălări se mai şterg culorile, o mai porţi o dată, de două ori şi o arunci în fundul dulapului.
Nu există lucru pe planetă care să fie gratis, să te facă fericit şi să dureze mult. Nu există. Sau dacă există, nu l-a descoperit omenirea. Şi nu înţeleg. De ce fericirea, cel mai minunat sentiment de pe planetă, trebuie să fie aşa de scumpă şi de scurt metraj?

Leapşa

*leapşa luată de pe http://sun-child-summer.blogspot.com


Dacă eram o lună, aş fi fost octombrie.
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost sâmbătă.
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost apusul.
Dacă eram un animal marin, aş fi fost un peşte colorat.
Dacă eram o direcţie, as fi fost în sus.
Dacă eram o virtute, aş fi fost puterea de a trece peste.
Dacă eram o personalitate istorică, nu ştiu ce-aş fi fost.
Dacă eram o planetă, aş fi fost Jupiter.
Dacă eram un lichid, aş fi fost bere.
Dacă eram o piatră, aş fi fost pe fundul unui acvariu.
Dacă eram o pasăre, aş fi fost un pinguin.
Dacă eram o plantă, aş fi fost un bambus.
Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost plăcută.
Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost chitara.
Dacă eram o emoţie, aş fi fost cea din timpul unei îmbrăţişări.
Dacă eram un sunet, aş fi fost sunetul clopoţeilor.
Dacă eram un element, aş fi fost apa.
Dacă eram un cântec, aş fi fost Simple Plan - Generation.
Dacă eram un film, nu aş mai fi fost.
Dacă eram o carte, aş fi fost un roman poliţist.
Dacă eram un personaj de ficţiune, aş fi fost Remy.
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost o ciorbă.
Dacă eram un oraş, aş fi fost Bucureşti.
Dacă eram un gust, aş fi fost înţepător, dar dulce.
Dacă eram o aromă, aş fi fost de rom.
Dacă eram o culoare, aş fi fost roşu.
Dacă eram un material, aş fi fost bumbac.
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost "viaţă”.
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost degetul mic.
Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost un zâmbet.
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost engleză.
Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost Misa (Death note).
Dacă eram o formă, aş fi fost una nedefinită.
Dacă eram un număr, aş fi fost 21.
Dacă eram o maşină, aş fi fost un Mini Cooper negru.
Dacă eram o haină, aş fi fost o fustă scurtă.

Şi dacă mă iubiţi...

Lăsa-ţi-mă să plec. Cer mult? N-aţi zice, nu? Dar dacă aş zice-o pe bune nu m-aţi lăsa. Vă zic.
De ce? De ce, pentru că alţii se pot gândi doar la fericirea lor. Pot trece peste toţi şi toate doar de dragul de a avea ceva cu care şi aşa nu fac nimic. Şi fac asta total cu zâmbetul pe buze şi fără să le pese că alţii nu sunt la fel de fericiţi ca ei.
Asta îmi fac ei mie. De ce să mă ai lângă tine dacă nu mă foloseşti la nimic? Mă irosiţi aiurea, dar sunteţi fericiţi. Asta contează. Amuzant, nu? Amuzant cum cred unii că, atâta timp cât lor le e bine, tuturor le e la fel. Pe mine m-a întrebat cineva dacă nu cumva oi vrea altceva? Nu. Amuzant, nu? Amuzant cum cred unii că, dacă cineva nu îţi zice că ceva nu e ok, înseamnă că totul este absolut ok.
Dar dacă m-ar fi întrebat, le-aş fi spus? Nu. Amuzant, nu? Amuzant cum cred alţii că, deşi nu e totul perfect, nu are rost să strice fericirea meschină a celor din jur. Fericirea altora ce are ca preţ propria lor fericire. Şi apoi ce se întâmplă? Mor pe mine şi pe faptul că nu le-am zis de la început. Pentru că, acum, tot eu sunt proasta care are regrete şi păreri de rău.
Aş da timpul înapoi dintr-un milion de motive. Şi poate l-aş da înapoi până şi de dragul de a mai fi copil o dată. De dragul verilor pe-afară, de dragul prietenilor pe care nu-i mai am, de dragul a tot ce am făcut.
Dar oare pot să dau timpul înapoi? Nu. Oare îmi pot repara greşelile? Nu. Dar ei vor înţelege vreodată că, dacă mă iubesc, trebuie să mă lase să plec? Da! Da, pentru că o să le bag pe gât chestia asta dacă nu am încotro şi până la urmă, nu vor avea de ales. Decizia e a mea de data asta. Şi, măcar o dată-n viaţă, am de gând să aleg corect.

Trasă la indigo

Altă seară din alt weekend şi acelaşi lucru se întâmplă. Nu că stau eu trează până la ora asta să fac postări pe blog. Asta făceam oricum. Dar sa-ntâmplat din nou. Acelaşi lucru din acelaşi motiv. Ca şi tras la indigo. Poate şase beri şi o sticlă de vin chiar fac asta din tine mereu. Nu ştiu. Nu asta e important, oricum.
Important e că îmi vine să mă iau la palme din cauză că tot mai stau să mă gândesc dacă să o fac sau nu. De ce naiba nu pot spune o dată da sau nu? De ce mă mai întreb când răspunsul e evident? De ce mă feresc şi încerc din nou să spun nu fericirii? De ce? De ce zic într-una că ştiu ce e mai bine pentru mine, dar nu am puterea să accept binele ăsta?
De ce, pentru că am o conştiinţă nenorocită care nu îmi dă voie să îmi îmbrăţişez viaţa normală, fericită şi fără griji alături de oamenii care contează cu adevărat. Am o minunată gândire şi un suflet extraordinar care se gândeşte în primul rând la ce vor simţi ceilalţi. De ce?! De ce nu pot fi egoistă măcar o dată în viaţă şi de ce nu pot pune fericirea mea înainte de a altora măcar pentru o zi? Nu îmi trebuie mai mult de o zi. O zi să cred asta. O zi de egoism. O zi de evadare şi de rebeliune. Atât îmi trebuie. Doar o zi. Dar ziua potrivită. Şi de-abia aştept ziua aia. Ziua în care o să pot să ţip că am să fac asta şi că nimeni nu mă mai poate opri. Nimeni! Pentru că e viaţa mea şi pentru că m-am săturat să decidă alţii ce o să fac cu ea. M-am săturat! Iar asta e picătura care a umplut paharul.
Şi, până la urmă, ştiu că am să o fac. Atâta doar că nu m-am obişnuit cu ideea încă.

Şi îmi amintesc zâmbind

Din nu ştiu ce motiv, dau drumul la o piesă. Negativul începe, intră şi cuvintele şi îmi amintesc zâmbind de perioada în care melodia asta era nouă şi o ascultam non-stop în încercarea mea disperată de a-i învăţa versurile. Îmi amintesc zâmbind de vara lui 2009 şi de tot ce am făcut atunci. Tipul în verde, băieţii din faţa blocului, de blonda care s-a dovedit a nu fi aşa idioată cum o credeam, de gemenii "două beţe înfipte-n cur", de chips, de inimioare, de pasiunea mea pentru graffiti care a început atunci, de cum am învăţat străzile pe dinafară, de părul meu lung, de mersul desculţă prin ploaie, de telefonul meu nou care acum e varză şi de toate chestiile pe care le făceam. Era vremea în care nu beam decât cola, nu fumam, banii se duceau pe cola, gumă şi îngheţată, stăteam în fiecare zi cu orele pe maşina aia roşie pe care m-am trântit eu şi i-am strâmbat tabla (şi nu, n-aveam o tonă), vremea în care stăteam pe hi5, nu îmi făceam poze decât foarte rar, am dat-o în bară cu primul tip, mi-am format personalitatea, am început să ascult punk, am fost turist în Londra, mi-am schimbat stilul şi alte şapte mii de chestii pe care nu mi le mai amintesc.
Dar totuşi, îmi e dor de toate chestiile astea de care am fost în stare să-mi aduc aminte. Şi îmi amintesc zâmbind.

Vise neterminate

Vise. Ce cuvânt alambicat! Patru litere cu atât de multe legături. De ce scriu despre asta acum? Pentru că, deşi ştiu că am zis de un milion de ori că iarna este un anotimp mort, se pare că oraşul ăsta are şi părţi bune. Mă simt ca în octombrie!
Şi visez. Azi vreau asta, mâine vreau ailaltă, poimâine mai găsesc una şi răspoimâine găsesc altceva. Şi trece săptămâna. Dar ce e frumos e că săptămâna viitoare o să vreau alte chestii. De ce astea? Pentru că sunt o împrăştiată. Ies pe-afară şi uit un vis la cafenea, altul pe o bancă-n parc, altul în sala de cinema, mai e unul pe care l-am lăsat accidental la patinuar şi mai era unul, dar n-am fost în stare nici până acum să-mi dau seama pe ăla unde l-am uitat.
Şi totuşi, ce m-a făcut să bat câmpii pe tema asta? Uitându-mă prin computer, am găsit ceva ce am scris eu acum foarte mult timp. Mă uit când am început a treia parte. Doi februarie 2010. Nici acum n-am terminat-o. Are 22 de pagini. E chiar de plâns. Caut partea întâi şi mă uit când am început-o. 21 aprilie 2009. Şi aşa îmi aduc aminte cum a început totul. În locul în care nu mă aşteptam să-mi fac atâţia prieteni, să am atâta succes şi să devin dependentă de scris. Îmi amintesc ce speranţe aveam eu cu chestia asta de care m-am apucat acum aproape doi ani de zile. Şi aşa am ajuns la concluzia că mereu mă apuc de chestii pe care niciodată nu le termin. Inexplicabil, îmi place aşa. Îmi place pentru că, de fiecare dată când îmi amintesc sau când găsesc vreun proiect de-ăsta neterminat, mă apuc de el din nou, iar el trezeşte în mine amintiri. Amintiri frumoase din perioada în care m-am apucat de el.
Şi ăsta e un zâmbet. E o zi mai bună şi mai fără nori.

Praf, dar nu fără speranţă

Examen luni. Mama ţipă la mine să iau nota maximă, că nu trebuie să mă mulţumesc cu A, că trebuie să iau A*, că dacă iau A* la toate examenele, intru direct la facultate după şaişpe ani, nu mă mai duc la colegiu, în fine.
Ne certăm pentru că s-a trezit tocmai vineri după-masa să ţipe la mine că nu am învăţat nimic, că am examen luni şi că mâine s-ar putea să fim plecaţi de-acasă. Eu ţip la ea că tot ce ştie să îmi zică e "învaţă, învaţă, învaţă" şi "ia nota maximă", că s-a trezit vineri şi sunt obosită după o săptămână de şcoală în care m-am trezit zilnic la 6:45, după două din zilele astea în care am plecat din şcoala aia la patru, tot eu sunt aia care nu ştie să se menajeze şi să-şi organizeze timpul când ea a decis să plecăm mâine de-acasă fără să mă întrebe şi total ştiind că am examen şi aşa mai departe.
Apoi, a urmat un moment care chiar mi-a pus capac. Merg sus, vorbim nişte chestii, prietenul ei în cameră, ea îmi  zice că vrea să vadă că vreau şi eu să iau maxim. Eu îi trântesc un "bine, vreau" şi se trezeşte al ei zicându-mi că era mai frumos să fi zis ca mama şi să fi făcut ca mine. Iar ăsta e locul în care mie mi s-a oprit logica. Cine e el ca să îmi facă mie educaţie? Nu pricep. Ce e el pentru mine? Rămân puţin panou şi plec.
Vin jos, stau ce stau, vine mama şi avem o discuţie mai normală. Îi zic că m-a enervat şi că am să o fac de gura ei, dar că, dacă iau nota maximă şi o prind că îmi zice "vezi, asta vroiam", fac scandal. Pentru că nu aştept să îmi zică că asta vroia. Ştiam deja ce vroia. Aştept să îmi arate că măcar apreciază faptul că mi-am irosit weekend-ul învăţând. Am ajuns la a mă enerva aşa într-un hal încât îmi bag picioarele în tot şi toate şi o să o fac. În mod oficial, nu există nimic mai jos de A* în examene. Şi în mod oficial, am o nouă ambiţie. Şi toată lumea ştie că, atunci când am o ambiţie sau un vis, lupt pentru el până când pic din picioare. Nu renunţ orice-ar fi. Iar dacă pic din picioare, stau puţin să mă odihnesc şi mă ridic.
Şi poate mama are dreptate. Poate la sfârşit am să-i mulţumesc. Poate aşa o să plec mai devreme din ţara asta. Mai devreme cu doi ani.
Ce să vrei mai mult de la viaţă?

Vară în ianuarie

Ianuarie. Ianuarie afară poate. În sufletul meu e vară. Sunt iar o împrăştiată care vrea în fiecare zi să facă altceva şi îşi pierde până şi capul pe un drum de trei minute. Nu îmi pasă că trebuie să fiu mai atentă, să cresc, să mă maturizez, să mă trezesc la realitate şi lista de nonsensuri poate continua la nesfârşit. Eu sunt fericită. Mă relaxez. Afară e cald, eu ies de la ore zâmbind, ajung acasă, fumez o ţigară, mă schimb, mă aşez şi încep să mă uit pe pereţi. Mă relaxez. N-am nicio treabă, frate.

Sunt fericită. Mă simt de parcă sunt în vacanţă chiar dacă mâine am examen. Nu ştiu. E ca lumea rău. Asta viaţă!

Ciudat sentiment

Frate, mă schimb. Mă iau fericirile. E ciudat. Îmi place. Oarecum. Deşi mă face confuză senzaţia asta. E chiar idiot sentimentul, dar e... Drăguţ. E mişto aşa să ştii că nu te stresează nimeni şi nimic, că faci ce vrei şi că totul merge bine.
Mi s-a întors zâmbetul pe faţă.
Vă iubesc pe toţi!

Iarăşi mă-ntreb

Deschid un sertar şi scot din el o poză. Poza unui copil râzând. Las berea pe masă şi mă uit mai bine la poză. O studiez cu atenţie, deşi o privesc absentă şi cu un oarecare dispreţ. Mai iau o gură de bere. Scârba, plictiseala şi ura se joacă cu expresia de pe chipul meu înecat în fond de ten. Bine, în ce a mai rămas din fondul de ten care acum e curs pe faţa mea. Arăt de parcă mi s-a rupt masca. Puţin îmi pasă. Toţi suntem clovni în circul vieţii, nu? Mereu, în timp ce unul face ceva, altul râde. Nu înţeleg de ce nu o spunem. Suntem toţi nişte paiaţe dansatoare. Nişte simple marionete. Păpuşi de cârpă şi nimic mai mult. În fine. Asta e altă discuţie. Vorbeam de poza din sertar.
Fericire. Am uitat de ea într-o oarecare măsură. Bine, nu totul se rezumă la plâns, tristeţe, beri şi ţigări, dar nici foarte roz nu e situaţia. Sunt fericită până intru în casă. Asta-i toată faza. În rest, chiar mi-e bine. Faza e că acum, chiar sunt prinsă între ciocan şi nicovală. Trup sau suflet? Asta e alegerea pe care trebuie să o fac.
Cât de mult ţin la viaţa mea? Cât de mult iubesc? Cât de mult vreau să fac asta? Unde mă vreau peste cinci ani? Ce mă văd făcând? Ce şanse am? Ce consecinţe o să trag după mine? Câtă durere am să cauzez? Cui? Cine poate suporta?
De ce atâtea întrebări? De ce nu poate să fie mai simplu? De ce trebuie să aleg mereu şi de ce pana mea absolut întotdeauna aleg greşit?

Diferită

Iar? Din nou? Nu! De ce? De ce trebuie să se întâmple iarăşi? De ce eu? De ce nu alta? Şi, poate sună ciudat, dar întreb toate astea aproape zâmbind. 

Ideea e că am ajuns la o concluzie. Şi poate (Zozo) ai să te regăseşti în postarea asta. Mă simt alta. Nu eram aşa. Şi ce e cel mai trist e că mi-am dat seama de-abia acum. M-a schimbat oraşul ăsta. Şi m-a schimbat în rău. De câte ori m-aţi văzut certându-mă cu lumea pentru a ajunge unde vreau şi pentru a obţine ce îmi propusesem? De câte ori m-aţi văzut fumând de nervi? De câte ori v-am zis "niciodată să nu-mi faci asta că fac scandal"? De câte ori n-am luptat pentru idealuri şi vise? De câte ori n-am trecut peste alţii pentru ce vroiam eu? De câte ori am fost prietenă cu toţi până m-au călcat pe coadă? De câte ori n-am ales o ţigară în locul unei lacrimi? De câte ori m-am descărcat în vicii? De câte ori am cedat? De câte ori nu am primit ce am vrut? De câte ori?

Acum, ce să zic? Mă uit pe încheietura mâinii mele stângi. Scrie "Lex." cu o vopsea albă. Permanentă cică. Permanentă pe dracu. S-a mai şters aseară cât am dormit. Dar nu despre asta e vorba. E vorba despre faptul că Lex. nu era aşa. Lex. era altfel. Lupta pentru idealuri, pentru principii, pentru imaginea ei, pentru visele ei, pentru valori, nu se lăsa călcată în picioare (nici acum nu se lasă, că totuşi, nimic nu o poate schimba chiar în halul ăsta), nu simţea că orice-ar face nu se poate ajuta, nu o omorau amintirile, nu se hrănea cu trecut, nu plângea o dată la două săptămâni din cauza a ceva ce a lăsat acasă demult. Nu. Lex. nu era aşa. Era total altfel. Avea multă lume în jurul ei (nu că acum nu mai are), lume care o susţinea mereu. Lume cu care putea fi ea, nu oameni cărora le arată doar jumate din ce e ea de fapt. Nu. Avea prieteni adevăraţi care au luat-o aşa cum a fost, au înţeles-o, au ajutat-o şi i-au fost alături indiferent. Au ştiut să vadă că, indiferent de câte prostii făcea, le făcea cu un scop şi că nu conta atât de mult ce făcea, cât conta faptul că a fost acolo pentru ei mereu şi că i-a ascultat mereu. 

Sunt doar o umbră din ce am fost odată. Oraşul m-a schimbat ca dracu. Vreau înapoi. Vă rog, duce-ţi-mă înapoi!

La fel ca înainte

Un singur cuvânt pot să mai zic. Ştiam. Ştiam că aşa o să fie. Pur şi simplu ştiam.
Sunt singură, mi-e frig şi, de parcă nu era suficient, maică-mea mă bate la cap să îi spun ce simt. Aţi simţit vreodată că exact persoana căreia nu îi puteţi spune tot pentru că nu va fi de acord, vrea să îi spuneţi? Aţi fost vreodată în situaţia de a spune "să-mi bag picioarele în ce crede ea că ar trebui să fac cu viaţa mea"? Aţi simţit vreodată că persoana care vrea să vă facă bine, prin ceea ce face, vă face de trei ori mai mult rău?
Nu vă doresc. Crede-ţi-mă.

A doua faţă a fericirii

Da. Trebuia să se ajungă şi aici, nu? Trebuia ca până şi fericirea să aibă două feţe. Trebuia să ajungem şi în momentul ăsta. Trebuia să plâng iar!
Fără să vă plictisesc prea mult, pentru că şi aşa nu am inspiraţie, mâine plec. Da, mâine plec. Mâine plec şi se termină tot frumosul ăsta care m-a ţinut în braţe două săptămâni. Revin la ce eram. Românca din Londra care îşi plânge oraşul şi prietenii. De ce? De ce să nu pot iar să dorm din cauză că mi-e perna prea udă, de ce să zic iar "duminica asta nu mai plâng", de ce să plec din nou şi să-mi fie dor de toată lumea, de ce? De ce toate astea? De ce nu poate totul să fie mai simplu? De ce toate uşile mi se trântesc în nas şi de ce trebuie să aştept încă şapte luni jumate ca să mă întorc înapoi?
În altă ordine de idei, ţin să vă mulţumesc tuturor. Tuturor celor cu care m-am văzut cât am stat în ţară. Nu vă daţi seama cât de bine mi-a prins şi cât de dor îmi era de voi. Şi, deşi ştiu că majoritatea nu vor citi postarea asta, vă promit că o să mă întorc pentru voi mereu.
Ce să mai zic? Mă opresc. O să treacă greu ca naiba timpul ăsta, dar merită aşteptarea. Ştiu asta! Şi o să vedeţi voi de ce.

*Mihai şi Steph, să nu vă prind că ziceţi ceva de "la vară" în  comment-uri  că stricaţi surpriza!

Nu ştiu cum ai reuşit

Am de gând să vorbesc despre tine în postarea asta. Despre tine şi despre toate lucrurile pe care le-ai făcut pentru mine în astea şapte luni jumate. Nu ştiu cum ai reuşit, dar simt nevoia de a-ţi mulţumi pentru toate astea. Şi simt nevoia de a spune tuturor că am dat peste cineva ca tine. Cineva care a reuşit să facă atâtea fără să aştepte nimic la schimb.
Să intru în subiect, nu? Eşti singurul care a reuşit să stea cu mine atât. Ai ştiut să fii acolo pentru mine în orice situaţie. Ai reuşit să stai după mine cât am fost plecată. M-ai înţeles şi m-ai ascultat de fiecare dată. Ai ştiut să priveşti dincolo de "ambalaj" şi mi-ai văzut adevărata personalitate. M-ai luat aşa cum sunt şi nu ai încercat să mă schimbi (nici să nu încerci vreodată!.. Întreabă de ce pe cineva care a încercat). M-ai făcut mereu să zâmbesc.
Mi-ai arătat că a meritat să am încredere în tine. Mi-ai arătat că mă iubeşti şi mi-ai băgat in cap că meriţi să te iubesc. Mi-ai arătat că îţi pasă. M-ai făcut să nu mai fiu eu şi, datorită ţie, mi-am schimbat părerea despre relaţii. Ai înţeles că nu ştiu exact ce fac în 99.9% din cazuri. Ai înţeles că, deşi mai fac şi prostii, te iubesc mai mult decât poţi să îţi imaginezi că te poate iubi cineva.
Şi mai sunt multe alte chestii. Ştiu că mai sunt, dar nu mi le pot aminti acum. Sper că nu te superi. Tot eu sunt aia care are toate mesajele şi care ţine minte data.
Pentru restul, nu, nu cred că am exagerat sau că am intrat în chestii prea personale. E a doua postare în care mulţumesc unui singur om şi, cum atunci nu am considerat că am spus prea multe, nici acum nu o fac.
Încă o dată, nu ştiu cum ai reuşit să faci toate astea pentru mine şi, sincer, nu mă interesează. Simt nevoia să îţi mulţumesc pentru toate astea. Te iubesc!