Ce v-aş ruga foarte frumos

În primul rând, pentru cei care vor să afle cine sunt şi cam care-i faza cu mine, daţi un click pe "Lex. şi nimic mai mult". Apoi, v-aş ruga să îmi lăsaţi feedback. Fie pozitiv sau negativ. Nu mă deranjază criticile. Vreau să ştiu ce am făcut bine, ce am făcut rău, unde trebuie să mai lucrez, ce aţi vrea să vedeţi de la mine, de-astea.
În rest, tot ce pot să zic e...
Enjoy!

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Da...

Neaţa! Ştiu că n-am mai scris de mult. Scuze. Mă ţin de luni să vă povestesc de un proiect în care m-am băgat şi tot nu sunt în stare. I-am dat unei prietene un mail despre asta. Cred că am să-l pun şi aici, dar nu acum.
Postez de pe telefon, de-aia nu am poză. Nu mai am laptop. Mi-au spart casa joi. Până îmi vine ăla nou, aşa o să vorbim. Eu am să vă scriu cel mai probabil din pat şi voi o să citiţi, când aveţi timp, din spatele unui monitor decent.
Mor! Mor pentru că mi-au luat numai ce foloseam zi de zi. Mor pentru că mi-am pierdut toate fişierele. Mor pentru că trebuie să aştept să-mi vină altul nou. Or să moară şi hoţii de blestemele lu' bunică-mea de-acolo, de unde e. Ea mi-l luase şi ştiu cum ar face dacă ar afla. Dar ştie. Le vede pe toate de-acolo, din cer.
Revin cu informaţii despre proiect când voi avea o modalitate normală de a da copy-paste. Mii de scuze!

duminică, 13 ianuarie 2013

Absentă

M-am trezit azi-dimineaţă cu ochii umflaţi. Mi-a amintit de aseară şi de tot ce s-a întâmplat. M-am văzut cu ochii minţii cum stăteam întinsă pe pat privind pereţii şi tavanul, rugându-mă de ei să se transforme în el şi să mă ia în braţe fără să îmi pună întrebări. Mă vedeam acolo, cu rimelul curs, cu palmele ude şi cu sufletul făcut bucăţi, vrând să pot arăta imaginea asta zdrobită cuiva care va înţelege de ce sunt în halul în care sunt. Aveam nevoie de un umăr pe care să fi plâns, dar am aflat acum mult timp că ăsta este un lux pe care eu, de cele mai multe ori, nu mi-l permit. Aveam nevoie de el, într-un mod inexplicabil. Nu am înţeles de ce până azi.
Azi, m-a lovit realitatea cu uşa de la lift. Am realizat ce viaţă mişto am. Sunt înconjurată de zeci de lucruri pozitive şi niciunul nu mă atinge. Nu îmi mai pasă de nimic. Săptămâna asta a fost foarte lungă. M-a învăţat ce înseamnă durerea fizică de fapt (măsea proastă!), m-a pus să aştept în timp ce ştiam că nu pot face nimic, dar m-a ţinut ocupată. Mi-a dat rezultate bune şi s-a terminat bine. Nu a fost degeaba. N-am avut timp să mă gândesc la el deloc. A fost mai bine. Apoi, a venit ziua de ieri şi mi-a explicat de ce am atâta nevoie de omul ăsta.
Am nevoie de el pentru că în capul meu e o varză universală. Este ca şi cum fiecare bucăţică din lucrurile care îmi ocupă mintea sunt scrise pe foiţe de hârtie şi cineva a dat drumul la ventilator. Când sunt cu el, e ca şi cum ventilatorul se opreşte, pentru puţin timp. El e în stare să facă ordine în vraiştea mea din cap. Mă relaxează. Este unul dintre puţinii oameni cu care pot să fiu eu. Îi datorez multe pentru asta.
Eu? Eu sunt un dezastru. Nimic nu mă mai impresionează şi nimic nu mă mai atinge. Totul e perfect, însă nimic nu contează.

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Antiteză

Asta sunt eu care a avut o zi perfectă. Am întâlnit o grămadă de oameni, sunt parte dintr-un proiect genial şi eram, în general, foarte mulţumită de mine şi de viaţa mea.
Am venit acasă şi totul a fost ok. Şi pe urmă, mi s-a demonstrat că nu contează ce vreau, în casa asta, ci de ce şi cum, şi de unde, şi de când, şi tot felul de nimicuri din astea. Şi de ce?!! Nu e ca şi cum am cerut ceva. Vorbeam despre ce vroiam. Nu am spus că trebuie să mi se ia nimic, nu am fost absurdă, nu am spus nimic în niciun sens. Doar vorbeam... Şi vorbăria mea a fost interpretată greşit.
Mă ustură ochii. Nu îmi amintesc ultima oară când am plâns aşa. Azi nu sunt în stare să zâmbesc şi să ţin în mine tot. Azi, nu! Nu pot, nu vreau, n-o fac. Sunt plină de nervi. Îmi vine să arunc cu tot ce prind şi nu vreau să văd pe nimeni. Azi sunt mai rău ca niciodată. Îmi pare atât de rău pentru ce am să le spun oamenilor cărora chiar le pasă de mine, în seara asta, dar nu pot să fiu drăguţă cu nimeni şi nu pot să ascult ce nu mă interesează. Azi, nu stau să-mi pierd timpul cu nimeni. Nu am energia necesară.
Uneori, vreau atât de mult să dispar, dar de fapt, tot ce vreau e să fiu găsită.

joi, 10 ianuarie 2013

Înainte de culcare

Am primit o de-asta de la Julieta pe care vă rog să o găsiţi aici. Hai să vedem ce iese.

1. Cum te numeşti?
Ioana. Internetul mă ştie de Lex.

2. Eşti fericită?
Mai mult sau mai puţin. Depinde de cum îmi stă părul şi de cât de ocupată sunt.

3. Dacă ar trebui să alegi între ziua de azi şi cea de ieri, pe care ai alege-o?
Pe cea de mâine, sincer, dar dintre ieri şi azi, cred că azi. Ieri a fost o zi normală, nu m-a deranjat, dar nu sunt genul de persoană care trăieşte în trecut.

4. Care este, după părerea ta, cel mai frumos sentiment?
Cel mai frumos sentiment e atunci când ştii că ai făcut singur ceva ce nimeni nu credea că ai să poţi să faci vreodată.

5. Ai auzit vreodată despre iubire?
În fiecare zi.

6. Ai simţit vreodată că iubeşti? 
Da, am avut şi boala asta. Încă sufăr de ea.

7. Cât de des zâmbeşti?
Fake smiling? I'm a professional at that!

8. Îţi este dor de cineva?
Din păcate.

9. Ai nevoie de o îmbrăţişare?
Nu cred că m-ar face să mă simt mai bine cu nimic.

10. Ai vreo melodie preferată? 
Nu, dar îmi place The Script - Six degrees of separation şi You Me at Six - Loverboy.

Să ia leapşa cine o vrea. Ar fi drăguţ să îmi spună cine are de gând să o facă, în comment-uri. Ador să le citesc. 

duminică, 6 ianuarie 2013

Povestea lor

Ora patru după-amiaza. A ieşit din duş cu părul ud şi a tras pe ea nişte haine curate. Imediat după, a primit un mesaj de la el, care aştepta să i se deschidă uşa. Au intrat amândoi şi s-au aşezat la ea în sufragerie; el, pe canapea, ea, pe covor, câutând nişte băuturi decente. 
Au vorbit mult, dar atât de fără sens. Ea nu era atentă, dar îi plăcea să-l asculte. Avea talentul de a o face să râdă ca nimeni altul. Asta şi ochii lui albaştri. Erau singurele două lucruri pe care le avea şi a reuşit să o facă să se îndrăgostească de el până peste cap doar cu astea două lucruri.
Au rămas aşa vorbind ceva timp până când el a întins-o pe covor şi a început să o sărute cum doar el era în stare. Ea tremura, pe jumătate de frig şi pe jumătate de emoţie. Ştia clar ce vroia el, dar ea nu avea să îi dea aşa ceva. Nu în ziua aia, cel puţin, deşi trebuia să se lupte cu propriul ei corp pentru a-l refuza. 
Şi s-au întâmplat lucruri până la urmă. A făcut-o să nu mai ştie de ea, să nu mai realizeze unde-i e capul şi unde-i sunt picioarele. Singura certitudine pe care o avea era el, undeva deasupra ei, ţinând-o strâns în braţe şi oferindu-i lucruri la care avea să se gândească mult după ce el va fi plecat. A făcut-o să-şi amintească de ce îl iubea. Şi pe urmă, nu l-a mai înţeles.
- Te iubesc! i-a spus încercând să îşi găsească suflul.
- Şi eu te iubesc, veni răspunsul lui.
- Şi atunci de ce?
- De ce nu împreună? o întrebă el.
- Da.
- Ştii, uneori chiar îmi e dor de tine.
- Uneori! izbucni ea.
- Majoritatea timpului.
- Uneori! zise ea din nou.
- Nu, ascultă-mă. Sunt momente în care, când stau noaptea treaz (şi crede-mă că n-am mai dormit de cinci zile), tu eşti singurul lucru care îmi vine în cap şi îmi pare atât de rău că te-am pierdut. Când am cu ce să mă menţin ocupat, sunt bine, dar în restul timpului, doar la tine mă gândesc. Şi nu suport ideea că te-am avut şi nu te mai am.
- Bun. îi zise ea cu superioritate.
Adevărul era că şi ea era la fel, iar el ştia asta. Aveau nevoie unul de altul ca pământul de apă, dar ei sunt ca soarele şi luna şi nu pot fi împreună niciodată deşi se iubesc îngrozitor. E o iubire bolnavă, care nu îi lasă să se uite şi îi consumă cum consumă focul lemnele. 
Ăştia erau ei: doi copii visători. Doi copii care ştiau că nu pot fi fericiţi altfel decât împreună, care ştiau că soarta va face primul pas în locul lor şi care, în acelaşi timp, nu puteau trăi unul lângă celălalt pentru mult.

marți, 1 ianuarie 2013

Vechi şi nou

Acum am să fac ce vroiam să fac aseară şi n-am mai putut.
2012 a fost un an genial! A fost anul în care am luat câte puţin din fiecare şi le-am reţinut gusturile. Am râs, am plâns, am cunoscut oameni noi şi au fost alţii care au plecat de lângă mine. Nu a fost totul perfect, dar tot ce s-a întâmplat s-a întâmplat cu un motiv şi sunt perfect conştientă de asta. Am pierdut şi am câştigat, am căzut şi m-am ridicat.
Sunt chestii pe care, dacă aş putea să mă întorc în timp, le-aş face altfel, dar per total, nu regret nimic. A fost un an reuşit şi un an care m-a învăţat multe.
Aseară a fost mai mişto decât mă aşteptam eu să fie, nu neg. Nu am multe de spus. Am venit acasă la opt dimineaţa, m-am schimbat şi am dormit până la două. Când m-am trezit, muream de foame şi îmi era rău. Nu am să înţeleg niciodată de ce, când beau până cad, nu am nici pe dracu şi când beau subţire, mă trezesc cu răuri.
Nu ştiu la ce mă gândeam când am intrat în 2013. Tot ce ştiu e că se pare că nu prea am să dorm nopţile acasă, nu prea o să am baterie la telefon, am să beau mult şi prost şi o să îmi bag picioarele în tot dimineaţa, când mă va lovi mahmureala cu uşa în cap. Sună bine.
M-am trezit azi şi mă gândeam la el. Am să mă îmbăt şi am să mă gândesc la toţi foştii prieteni şi fostele iubiri. După ce îmi revin, o să râd de mine. Sună bine.
Vreau ca anul ăsta să mă concentrez pe ce vreau eu mai mult decât pe ce vor alţii. Şi exact asta am să fac. M-am întors cu forţe noi. Dă tot ce ai mai bun din tine, 2013. O să ai nevoie de multă energie dacă încerci să mă dobori!