Nu pot să cred. În mod oficial, asta e ultima zi din luna asta îngrozitoare. În sfârşit s-a terminat tot. Adio, griji, nervi şi alte de-astea, bun venit, zile bune!
În sfârşit zâmbesc din nou. Şi ştiţi ceva? Îmi place! Ce bine e să te simţi liberă din nou! Ce bine e să simţi că nu mai ai nimic pe cap (în afară de examenul de mâine de care chiar nu-mi pasă)!
Vă iubesc, lume! O primăvară frumoasă şi un martie fericit să aveţi!
luni, 28 februarie 2011
joi, 24 februarie 2011
Iubire mare-n capul vostru
Recunosc că nu am (mai) nimic cu respectivul sau cu respectiva. Faza e că nu mă pot abţine de la a râde. Vreau să zic. Sunteţi împreună de duminică şi tu deja eşti măritată cu el pe facebook? Ce naiba, frate? Înţeleg, toate iubirile sunt frumoase la început şi înţeleg că atunci când de-abia v-aţi combinat te face să simţi fluturaşi în stomac şi ţi se pare că îl iubeşti mai mult decât ai iubit orice altceva până atunci, dar mi se pare puţin deplasat, nu credeţi? Eu una, chiar nu văd rostul tuturor chestiilor ăstora. El, dacă e să te iubească, te iubeşte şi dacă nu arăţi tuturor prietenilor tăi că ţii la el atât de mult încât (acum nu ştiu în capul ei ce-o fi) ţi-ai face un viitor cu el când nu sunteţi împreună nici de o săptămână.
Bine, nu vreau să mai zic că ea e o scândură şi că, părerea mea, arată de la îngrozitor în jos şi sper să citească asta că poate îşi dă o palmă în cap şi schimbă ceva (deşi sunt mai mult ca sigură că sper degeaba). Nu vreau să mai zic că se droghează cu tâmpenii legale care o fac mai varză decât ţigările. Nu vreau să mai zic că de când a intrat şi ea a opta, se machiază, fumează, are anturaj şi îşi face poze cu decolteu. Şi nu vreau să zic astea nu pentru că îi fac ei reclamă proastă, ci pentru că mă lasă rece oamenii de genul. Nu pot să suport lumea care uită peste noapte de unde a plecat. Te ştiu cum erai într-a şaptea, fato. Habar n-avea nimeni cine eşti. N-aveai tupeul să scoţi privirea din pământ. Nu fumai, nu te machiai, de droguri sau anturaje ce să mai vorbesc? N-aveai nicio treabă. Erai fata cuminte. Ţi s-a urcat la cap că eşti clasa a opta, asta ţi s-a întâmplat.
Trecând peste ea şi ce nu îmi place mie la ea, pe el nu îl cunosc, aşa că nu vorbesc, dar revin la relaţia lor. Recunosc, am un defect. Fac mişto de toţi distruşii. Şi aşa am început să vorbesc cu pişcoţelu'. Ne apucăm să vorbim de ei (simţi-ţi-vă importanţi). Mă întreabă dacă am văzut ce îşi scrisese pe profil, "se poartă de parcă ar fi împreună de zece ani, iar acum îşi serbează aniversarea". Îi zic că da. Îmi zice că s-a certat cu el din cauza asta, că el credea că e despre ei. Faza care mi-a plăcut cel mai mult a fost aia în care mi-a spus că a zis el o chestie gen "să nu vă mai băgaţi în relaţia noastră!". Frate, era pe bune faza cu zece ani de relaţie. Aşa se poartă amândoi.
În fine. Eu continui să vorbesc cu pişcoţelu'. Ea îmi trimite o poză cu ce aveam eu la status, "iubiţi-vă în continuare, noi vom continua să râdem". Îmi zice că şi-o pune pe perete. Eu îi zic că am să dau comentariu şi "să îndrăznească el sau scândura să îmi zică că mă bag în relaţia lor". Şi aşa de-aia nu mai pot eu. Dacă vor să se certe cu cineva pe tema asta, fix cu mine şi-au găsit.
Lăsând la o parte toată caterinca, stau şi mă gândesc. Ce minte pot avea unii şi ce se poate ascunde într-o persoană falsă...
Bine, nu vreau să mai zic că ea e o scândură şi că, părerea mea, arată de la îngrozitor în jos şi sper să citească asta că poate îşi dă o palmă în cap şi schimbă ceva (deşi sunt mai mult ca sigură că sper degeaba). Nu vreau să mai zic că se droghează cu tâmpenii legale care o fac mai varză decât ţigările. Nu vreau să mai zic că de când a intrat şi ea a opta, se machiază, fumează, are anturaj şi îşi face poze cu decolteu. Şi nu vreau să zic astea nu pentru că îi fac ei reclamă proastă, ci pentru că mă lasă rece oamenii de genul. Nu pot să suport lumea care uită peste noapte de unde a plecat. Te ştiu cum erai într-a şaptea, fato. Habar n-avea nimeni cine eşti. N-aveai tupeul să scoţi privirea din pământ. Nu fumai, nu te machiai, de droguri sau anturaje ce să mai vorbesc? N-aveai nicio treabă. Erai fata cuminte. Ţi s-a urcat la cap că eşti clasa a opta, asta ţi s-a întâmplat.
Trecând peste ea şi ce nu îmi place mie la ea, pe el nu îl cunosc, aşa că nu vorbesc, dar revin la relaţia lor. Recunosc, am un defect. Fac mişto de toţi distruşii. Şi aşa am început să vorbesc cu pişcoţelu'. Ne apucăm să vorbim de ei (simţi-ţi-vă importanţi). Mă întreabă dacă am văzut ce îşi scrisese pe profil, "se poartă de parcă ar fi împreună de zece ani, iar acum îşi serbează aniversarea". Îi zic că da. Îmi zice că s-a certat cu el din cauza asta, că el credea că e despre ei. Faza care mi-a plăcut cel mai mult a fost aia în care mi-a spus că a zis el o chestie gen "să nu vă mai băgaţi în relaţia noastră!". Frate, era pe bune faza cu zece ani de relaţie. Aşa se poartă amândoi.
În fine. Eu continui să vorbesc cu pişcoţelu'. Ea îmi trimite o poză cu ce aveam eu la status, "iubiţi-vă în continuare, noi vom continua să râdem". Îmi zice că şi-o pune pe perete. Eu îi zic că am să dau comentariu şi "să îndrăznească el sau scândura să îmi zică că mă bag în relaţia lor". Şi aşa de-aia nu mai pot eu. Dacă vor să se certe cu cineva pe tema asta, fix cu mine şi-au găsit.
Lăsând la o parte toată caterinca, stau şi mă gândesc. Ce minte pot avea unii şi ce se poate ascunde într-o persoană falsă...
miercuri, 23 februarie 2011
Şi ce dacă?
Ar trebui să-mi mai pese? Am făcut-o deja. Asta e. Nu m-am mai gândit. Şi la început, recunosc, m-am întrebat dacă am făcut ceea ce trebuia să fac, dar apoi, după ce am vorbit cu ea, mi-am dat seama că nu am făcut alegerea greşită. Toată lumea îmi zicea că-i bine şi eu m-am luat fix după cele două persoane care mi-au zis că nu e. Ca ce chestie? Viaţa mea, nu? Eu ziceam că nu îi mai las pe alţii să decidă pentru mine şi i-am lăsat. Dar gata. Am făcut-o şi nu mai regret. Am ascultat şi de mine o dată în viaţa mea. Sunt curioasă cât de rău îmi va părea de data asta.
Îţi mulţumesc, gândăcel. Îţi mulţumesc că m-ai ascultat şi că mi-ai dat încredere în mine. În mine şi în propria mea gândire. Îţi mulţumesc că ai fost acolo când am avut nevoie de tine, aşa cum ai făcut mereu.
Îţi mulţumesc, gândăcel. Îţi mulţumesc că m-ai ascultat şi că mi-ai dat încredere în mine. În mine şi în propria mea gândire. Îţi mulţumesc că ai fost acolo când am avut nevoie de tine, aşa cum ai făcut mereu.
duminică, 20 februarie 2011
Seara
Stau pe scaun sus, în bus. Ascult muzică, mă uit pe geam, nici nu realizez că mama s-a oprit din a vorbi tot felul de non-sensuri. Nu cred că şi-a dat seama că ceva nu e ok la mine. Nu îmi pasă. Cu atât mai bine. Nu vreau să-i spun. Şi, la o adică, cum i-aş putea spune?
Nu mai sunt atentă la ce ascult. Nu mai conştientizez nimic din ce mă înconjoară. Mă uit pe geam. Habar n-am unde sunt. Vocea feminină înregistrată anunţă următoarea staţie. Nu îmi pasă. Mă uit în gol pe geam încă fără a şti unde mă aflu. Deşi ştiu drumul prea bine, niciodată nu am fost atentă la el. Nimic nu îmi pare familiar. Ştiu doar unde trebuie să cobor. Şi chiar dacă n-aş şti, nu mi-ar păsa. Ştie mama când să mă scoată din starea asta măcar pe jumătate.
Continui să mă uit pe geam. Nu ştiu din ce cauză am sentimentele astea ciudate acum. Nu ştiu ce m-a făcut să îmi amintesc în momentul ăsta. Şi dacă aş şti, m-aş opri imediat. Pentru că nu e momentul potrivit. Sunt cu mama într-un bus şi mă duc acasă. Nu trebuie ca ea să-şi dea seama că ceva nu e ok, dar la un moment dat mă opresc şi nu mai gândesc aşa. Nu îmi pasă. O uşoară adiere vine de nu ştiu unde. Îmi place. Aproape că zâmbesc. Şi apoi încep să mă gândesc.
Ideea e că încep să conştientizez alte lucruri. Lucruri dinăuntrul meu. Sentimente, emoţii, gânduri. Şi într-un fel, doare. Doare ca naiba. Nu ştiu de ce mă gândesc la asta acum. Îmi e dor. E noapte, mă duc acasă şi îmi e dor de tine. Nu ştiu de ce mi-am amintit de tine acum. Nu trebuia să mă chinuie amintirea ta când nu vroiam. Nu trebuia să fie aşa. Te vreau aici şi nu eşti. Şi nici nu poţi fi. De ce? De ce trebuie să fie aşa? Şi de ce îmi vin chestiile astea în minte tocmai acum? Lasă unde şi cu cine sunt. Nu îmi pasă. Dar au trecut doar două luni. Şi mai am cinci în faţă. Nu e bine. Te iubesc, fir-ar să fie! Te iubesc enorm şi nu pot să cred că asta ni se întâmplă nouă. Şi nu pot să cred cât timp mai trebuie să aştept până când o să te primesc înapoi, până când o să pot pleca naibii din oraşul ăsta şi până când o să se termine tot. Şi de-abia aştept.
Continui să mă gândesc la tine şi nu pot să mi te scot din cap oricât aş încerca. Amintirile astea dor. Şi dor ca naiba. Iar ăsta e momentul în care mă trezeşte mama din visare şi îmi zice că trebuie să coborâm. Mergem jos. Stăm la stop. Chiar dacă m-am ridicat de pe scaunul ăla, tot nu mi-am revenit. Tot la tine mă gândesc. De ce?
Plecăm de la stop şi ne oprim în staţie. Coborâm. Mor de frig. Şi parcă frigul e cel ce mi te mai scoate puţin din cap. Mă concentrez pe a îmi păstra căldura corpului, mă urc în alt autobuz şi nu mă mai gândesc la tine. Mama începe să vorbească alte tâmpenii. Prefer asta. Prefer să o ascult decât să mă umplu de amintirile alea. Pentru că doare. Şi tot nu mi te pot scoate din cap. Tot te simt undeva în mintea mea.
De ce nu pot să aleg singură când să îmi amintesc astea? De ce? E vina mea, e vina ta? Contează a cui e vina? Nu îmi pasă. Nu îmi mai pasă de nimic. Zâmbesc şi oftez.
Te iubesc!
vineri, 18 februarie 2011
Liberă şi nu prea
Da, pornind de la vechea fază gen frumos, dar nu prea, încep şi eu să scriu asta. Ideea e că, în mod oficial, vacanţa mea a început.
Ultima zi a fost genială. Am avut două ore (de fapt trei cu tot cu pauzele şi cu dirigenţia) în care n-am făcut altceva decât să vorbesc, vorbesc, vorbesc, vorbesc. Ultima oră, film... Chiar ca lumea, frate. Bine, că acum am teme e partea a doua. Chiar îmi place. Iau şi eu vacanţă în sfârşit. Pot să ies şi eu în sfârşit, nu mă mai scol la şapte fără, mă culc la cât vreau, beau ce vreau şi aşa mai departe.
Doamne, ce bine e să fii în vacanţă!
Ultima zi a fost genială. Am avut două ore (de fapt trei cu tot cu pauzele şi cu dirigenţia) în care n-am făcut altceva decât să vorbesc, vorbesc, vorbesc, vorbesc. Ultima oră, film... Chiar ca lumea, frate. Bine, că acum am teme e partea a doua. Chiar îmi place. Iau şi eu vacanţă în sfârşit. Pot să ies şi eu în sfârşit, nu mă mai scol la şapte fără, mă culc la cât vreau, beau ce vreau şi aşa mai departe.
Doamne, ce bine e să fii în vacanţă!
duminică, 13 februarie 2011
Muzică şi amintiri
Bine, poate mulţi şi-au dat seama că sunt foarte în urmă cu muzica. Nu că mă deranjază sau ceva. Ideea e că muzica asta veche are şi ea farmecul ei. Nu ştiu din ce an e melodia asta. Mi se pare că din 2008-2009. Nu contează. Ideea e că, după seara asta, mi-am amintit de ea şi am zis că trebuie să o ascult din nou. Pentru că exprimă exact ce trebuie.
Şi poate că o să fiu întrebată ce a fost aşa de special la seara asta. Ei bine, am cunoscut un om minunat care, pe lângă faptul că mi-a deschis ochii puţin mai mult, mi-a arătat, total fără să îşi dea seama, câte nevoi am de fapt. Am nevoie să ies, să mă descarc, să ţip, să plâng, să vorbesc, să ies din mediul ăsta. Am nevoie de un sfat, de o îmbrăţişare, de cineva care să mă înţeleagă, de un tip în viaţa mea (dacă ai să citeşti postul, încă te am şi te iubesc enorm, dar am nevoie de cineva aici), de cineva cu care să mă relaxez şi cu care să pot vorbi orice. Am nevoie de cineva pe care să pot suna la orice oră ca să-i zic ce problemă am, am nevoie de el şi de ea, am nevoie de libertate, de un loc doar al meu, de un pix şi de multă multă hârtie, de o cutie de şerveţele, de o brichetă, o bere şi un pachet de ţigări. Am nevoie să cânt, să sparg, să desenez şi să rup.
Am nevoie de o altă viaţă mai pe scurt. Şi ştiu ce viaţă vreau să am. Lucru care încă merge bine. Şi, deşi ştiu că nu o să citească postarea asta, îi mulţumesc enorm pentru seara asta.
vineri, 11 februarie 2011
La dracu!
Să mai zic că sunt plină de nervi? Nu cred că e nevoie. Fără introduceri şi alte tâmpenii gen, mi s-a furat una bucată abonament pe transport şi una bucată iPod. Mişto? Nu!
S-au furat cinşpe abonamente, un telefon, nişte bani şi un iPod (al meu) din vestiar la sport. De menţionat că vestiarul e încuiat şi nu există femeie de serviciu, cum era în ţară tuta aia roşcată care spăla scările şi holul în prostie. De iPod îmi e cel mai tare, da. Alt abonament îmi vine într-o săptămână, bunică-mea o să îmi dea bani de alt iPod, dar totuşi.
În primă fază, am realizat că îmi lipseşte abonamentul. Am început să fac scandal (ca toate celelalte, de altfel), plec din vestiar plină de nervi, la engleză mă vede o fată că eram praf, mă ia în braţe, plâng de nervi. Trecem peste. Ies de la ore într-un sfârşit, o sun pe mama să îi zic de abonament. Afară plouă, dar nu rău. Ce bine. Şi-aşa nu am umbrelă. Ţip plină de nervi vreo cinşpe minute din cauza abonamentului. Mama zice să mă calmez, închidem. Ok. Mă relaxez. Hai să ascult nişte muzică. Caut în buzunar, niciun iPod. Eram convinsă că mi s-a furat şi ăla. Caut prin tot buzunarul, nu e. O sun iar pe mama. Îi zic că mi s-a furat, nu zice nimic. Încep să plâng. Una la mână, eram frustrată. A doua la mână, nu îl mai aveam. Nu era de bine. Începe să plouă mai tare. Toate hainele ude pe mine, îmi curgea apă din păr deja, eu încetinesc şi încep să merg plângând spre casă tot vorbind la telefon. Îmi bag picioarele în toţi şi toate, ajung acasă. Îmi scot tot ce aveam în ghiozdan, încă niciun iPod. Sun la mama iar, zice că sună la şcoală. Mă sună înapoi, şcoala nu răspunde. Frate!
Mă duc până la colţ, pun optişpe lire pe abonamentul întreg, ăla de adult. Fără abonament, nu urc în niciun fel de mijloc de transport. Şi eu care mergeam gratis cu ăla care s-a furat, dau din buzunarul meu optişpe lire.
Mişto, nu? Nu! Nu mişto. Chiar deloc! Toate astea înseamnă bani. Bani care, ca de fiecare dată, nu cresc în pomi! Până acum, sunt cea mai păgubită. Ce s-a mai furat de valoare a fost un telefon, dar ăleia i-a furat doar telefonul, nu şi abonamentul.
Ce mă enervează şi mai rău e următoarea chestie: România ţară de hoţi, da? De ce nu mi s-a furat nimic niciodată treişpe ani cât am stai în România şi mi s-a furat aici în nici măcar un an?! România ţară de hoţi pe dracu!
S-au furat cinşpe abonamente, un telefon, nişte bani şi un iPod (al meu) din vestiar la sport. De menţionat că vestiarul e încuiat şi nu există femeie de serviciu, cum era în ţară tuta aia roşcată care spăla scările şi holul în prostie. De iPod îmi e cel mai tare, da. Alt abonament îmi vine într-o săptămână, bunică-mea o să îmi dea bani de alt iPod, dar totuşi.
În primă fază, am realizat că îmi lipseşte abonamentul. Am început să fac scandal (ca toate celelalte, de altfel), plec din vestiar plină de nervi, la engleză mă vede o fată că eram praf, mă ia în braţe, plâng de nervi. Trecem peste. Ies de la ore într-un sfârşit, o sun pe mama să îi zic de abonament. Afară plouă, dar nu rău. Ce bine. Şi-aşa nu am umbrelă. Ţip plină de nervi vreo cinşpe minute din cauza abonamentului. Mama zice să mă calmez, închidem. Ok. Mă relaxez. Hai să ascult nişte muzică. Caut în buzunar, niciun iPod. Eram convinsă că mi s-a furat şi ăla. Caut prin tot buzunarul, nu e. O sun iar pe mama. Îi zic că mi s-a furat, nu zice nimic. Încep să plâng. Una la mână, eram frustrată. A doua la mână, nu îl mai aveam. Nu era de bine. Începe să plouă mai tare. Toate hainele ude pe mine, îmi curgea apă din păr deja, eu încetinesc şi încep să merg plângând spre casă tot vorbind la telefon. Îmi bag picioarele în toţi şi toate, ajung acasă. Îmi scot tot ce aveam în ghiozdan, încă niciun iPod. Sun la mama iar, zice că sună la şcoală. Mă sună înapoi, şcoala nu răspunde. Frate!
Mă duc până la colţ, pun optişpe lire pe abonamentul întreg, ăla de adult. Fără abonament, nu urc în niciun fel de mijloc de transport. Şi eu care mergeam gratis cu ăla care s-a furat, dau din buzunarul meu optişpe lire.
Mişto, nu? Nu! Nu mişto. Chiar deloc! Toate astea înseamnă bani. Bani care, ca de fiecare dată, nu cresc în pomi! Până acum, sunt cea mai păgubită. Ce s-a mai furat de valoare a fost un telefon, dar ăleia i-a furat doar telefonul, nu şi abonamentul.
Ce mă enervează şi mai rău e următoarea chestie: România ţară de hoţi, da? De ce nu mi s-a furat nimic niciodată treişpe ani cât am stai în România şi mi s-a furat aici în nici măcar un an?! România ţară de hoţi pe dracu!
miercuri, 9 februarie 2011
Libertate!
Timp. Zâmbete. Râsete. Mail-uri. Unghii. Ojă. Roşu. Machiaj. Fond de ten. Dermatograf. Haine. Dungi. Alb. Bretele. Tenişi. Carouri. Cumpărături. Vacanţă. Plimbări. Cafea. Ţigări. Biscuiţi. Salată. Prieteni. Pauză. Mese. Argint. Ochelari de soare. Păr. Placă. Căldură. Dimineţi. Cuvinte. Chitară. Apă. Ţipete. Muzică. Alarmă. Telefon. Abonamente. Sentimente. Vechituri. Amintiri. Stil. Bucătărie. Ore. Plictiseală. Mesaje. Laptop. Scris. Blog. Creioane. Culori. Baterie. Filme. Vise. Nervi. Idei. Părinţi. Poze. Comentarii. Editare. Programe. Orar. Engleză. Drum. Minciuni. Ignoranţă. Franceză. Opţiuni. Şedinţă. Cifre. Parfum. Sport. Mâncare. Kilograme. Iubire. Bârfă. Buzunare. Hârtii. Experiment. Căţel. Hanorac. Insigne. Soare. Fustă. Brăţări. Măr. Bere. Arome. Ameţeală. Mirosuri. Şoricel. Bandă adezivă. Cercei. Albastru. Verde. Noapte. Elastice. Desen. Caritate. Bani. Români. Strugurel. Ciocolată. Suc de mere cu acid. Cola. Oboseală. Somn. Radio. Nesiguranţă. Nepăsare. Rimel. Versuri. Îmbrăţişări. Planuri. Egoism. Cutie. Metrou. Hartă. Relaxare. Fericire!
duminică, 6 februarie 2011
Februarie...
Când am zis că luna asta o arde dubios, chiar asta vroiam să zic. Cele mai aiurea sentimente, cele mai tâmpite chestii, tot ce poate merge rău, cele mai mari greşeli, toate părerile de rău, cele mai eşuate experimente, toate visele pierdute, toate amintirile care nu mai trebuia să se întoarcă, toate se strâng în nenorocirea asta de grupare a zilelor rele. Mai pe scurt, februarie.
De ce avem luna asta? Toate lucrurile rele se întâmplă luna asta şi totul culminează exact în mijlocul lunii. Valentine's day! De ce există aşa ceva? E un căcat comercial (ca şi Crăciunul, vorba maică-mii). Cu sau fără a avea o persoană iubită cu care să petreci această minunată perioadă a anului, tot o tâmpenie sinistră rămâne. De ce să avem trei săptămâni în care totul să fie roz şi plin de inimioare? De ce să avem trei săptămâni în care toată lumea să încerce disperat să se combine? De ce să am trei săptămâni în care să mă iubeşti mai mult decât pe mă-ta ca după jumătatea lunii să mă dai dracu? De ce să dau bani pe tine şi pe cadoul tău ieftin pe care mai apoi ai să-l arunci într-un colţ? De ce să mă prefac că îmi place ce mi-ai luat numai din cauză că mă minţi spunându-mi că te-ai chinuit trei săptămâni să mi-l găseşti? De ce toate astea, pentru că ne-am combinat acum trei săptămâni de dragul de a nu fi singuri de ziua iubirii. Mă laşi? Mi-e lene să joc jocul ăsta. E o tâmpenie, oricum. Şi oricum, după paişpe, o să mă dai naibii. Mai bine nu, iubire.
De anul trecut, am început să-l urăsc. Şi nimeni şi nimic nu îmi poate schimba decizia. Am zis că, orice-ar fi, Valentine's înseamnă cafea cu fetele în oraş. Indiferent de oraş, situaţie materială sau de care dintre noi are pe cineva. Pentru că refuz să intru în tiparul ăsta idiot. Refuz. Pur şi simplu. Să nu ştiu şi să nu aud!
Un februarie cât mai fericit să aveţi. Sper ca, măcar pentru voi, să fie o lună acceptabilă.
De ce avem luna asta? Toate lucrurile rele se întâmplă luna asta şi totul culminează exact în mijlocul lunii. Valentine's day! De ce există aşa ceva? E un căcat comercial (ca şi Crăciunul, vorba maică-mii). Cu sau fără a avea o persoană iubită cu care să petreci această minunată perioadă a anului, tot o tâmpenie sinistră rămâne. De ce să avem trei săptămâni în care totul să fie roz şi plin de inimioare? De ce să avem trei săptămâni în care toată lumea să încerce disperat să se combine? De ce să am trei săptămâni în care să mă iubeşti mai mult decât pe mă-ta ca după jumătatea lunii să mă dai dracu? De ce să dau bani pe tine şi pe cadoul tău ieftin pe care mai apoi ai să-l arunci într-un colţ? De ce să mă prefac că îmi place ce mi-ai luat numai din cauză că mă minţi spunându-mi că te-ai chinuit trei săptămâni să mi-l găseşti? De ce toate astea, pentru că ne-am combinat acum trei săptămâni de dragul de a nu fi singuri de ziua iubirii. Mă laşi? Mi-e lene să joc jocul ăsta. E o tâmpenie, oricum. Şi oricum, după paişpe, o să mă dai naibii. Mai bine nu, iubire.
De anul trecut, am început să-l urăsc. Şi nimeni şi nimic nu îmi poate schimba decizia. Am zis că, orice-ar fi, Valentine's înseamnă cafea cu fetele în oraş. Indiferent de oraş, situaţie materială sau de care dintre noi are pe cineva. Pentru că refuz să intru în tiparul ăsta idiot. Refuz. Pur şi simplu. Să nu ştiu şi să nu aud!
Un februarie cât mai fericit să aveţi. Sper ca, măcar pentru voi, să fie o lună acceptabilă.
joi, 3 februarie 2011
Şi eu care credeam că ieri a fost ciudat
Frate, să mor de ştiu de ce m-am dus azi la şcoală. M-am sculat la ora nouă, a sunat mama la şcoală, am început să mă îmbrac, n-am mâncat nimic dimineaţă şi la 9:18 am ieşit pe uşă. Alerg pe străzi, aterizez la a doua oră, profa nu era în şcoală. Mă aşez undeva la nimereală, vorbesc cu tipa lângă care stăteam toată ora, plictiseală. După pauză, sport. Nu trebuia să fac, profa zice că ce am eu nu mai e scuză, mă pune să iau o pereche de pantaloni şi un tricou, fac ora. Apoi, engleză. Profa nu era în şcoală. Vine un tip, eu mă aşez lângă o tipă, ascult muzică cu ea şi citim împreună toată ora. După prânz, desen. Proful de desen în şcoală? Da' de unde? Vine acelaşi tip pe care l-am avut la engleză. Fac o poză pentru facebook, mă duc la cor. Ni se zice că profa nu mai vine. Plecăm acasă. De ce m-am mai dus, frate?
Şi eu care credeam că ieri a fost o zi ciudată.
Şi eu care credeam că ieri a fost o zi ciudată.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)