Ce v-aş ruga foarte frumos

În primul rând, pentru cei care vor să afle cine sunt şi cam care-i faza cu mine, daţi un click pe "Lex. şi nimic mai mult". Apoi, v-aş ruga să îmi lăsaţi feedback. Fie pozitiv sau negativ. Nu mă deranjază criticile. Vreau să ştiu ce am făcut bine, ce am făcut rău, unde trebuie să mai lucrez, ce aţi vrea să vedeţi de la mine, de-astea.
În rest, tot ce pot să zic e...
Enjoy!

miercuri, 29 septembrie 2010

Zi de vară

Aş vrea ca într-o zi de vară să mă trezesc la zece, să fiu singură acasă şi să nu am nimic de făcut. Vreau să mă uit la telefon şi să îmi dau brusc seama că vreau să fac ceva. Să mă dau jos din pat grăbită şi să mă îndrept spre uşă în picioarele goale. Apoi, să alerg pe scări şi să mă împiedic de ultima treaptă fără să cad şi să intru direct în baie.  Din grabă, să mă pieptăn până vine apa caldă, să mă spăl pe dinţi şi să ies lăsând uşa deschisă. Să alerg din nou pe scări şi să îmi trag repede pe mine un tricou la nimereală, uşor şifonat şi o pereche de blugi gri până la genunchi, să mă parfumez în viteză, să las parfumul să îmi curgă pe gât fără să-l mai întind şi să merg iar sus să mă încalţ. Vreau să-mi sune telefonul exact când îmi găsesc cheile şi să-ţi spun că vin în trei secunde. Şi, în momentul în care încui uşa, vreau să nu mă gândesc la nimic altceva în afară de faptul că am plecat în sfârşit de acasă şi că nimeni şi nimic nu poate să îmi strice ziua. 
Atunci când ies din casă, vreau să te văd aşteptându-mă puţin mai departe de uşă având în cap şapca pe care am uitat-o la tine cu o seară înainte. Vreau să-ţi sar în braţe şi să te sărut luându-ţi şapca de pe cap şi apoi să mergem pe jos până la şcoală. Să ne ia juma' de oră şi să nu ne urcăm în niciun autobuz. Să mergem încet, să bată vântul din spate, să mă odihnesc pe drum pentru cât am alergat prin casă, să te ţin de mână şi să nu fie lume multă pe stradă. 
Vreau, când ajungem la şcoală, să fie porţile deschise, dar să intrăm pe cea principală şi să mergem direct la trei. Să fie deschisă uşa la laboratorul de ştiinţe, dar profa să nu fie acolo. Să fie geamul deschis şi să fluture plasticul pe care l-am pus pe geam ca să putem vedea ce scrie pe panoul de proiecţie. Vreau să stau unde am stat anul trecut şi să-mi arunc cheile pe dulapul din spatele meu cum îmi aruncam geaca de obicei. Şi cât stau jos şi mă bucur de faptul că îmi odihnesc puţin picioarele, ar fi perfect să îmi amintesc de scrisul profei pe tablă şi de restul de la masa la care stăteam. Brusc, vreau să mă ridic şi să mă duc la geamul deschis. Tu, să intri încet în clasă şi să vii spre mine. Vreau să mă întorc cu faţa la tine când eşti deja foarte aproape total fără să ştiu că erai acolo, iar tu, să mă iei în braţe, să mă pui pe masa de lângă noi şi să mă săruţi destul cât să nu mai vreau să te opreşti după care să coborâm la unu şi să mă duc la profa de engleză. Ea să nu fie surprinsă că am venit şi să-mi zică ce crede despre ce am scris, iar eu să-i dau înapoi cartea pe care mi-o împrumutase.
Şi apoi, vreau să pierdem timpul prin şcoală. Să mergem în toate locurile din care aveam amintiri.
Şi pe seară... Până atunci mă mai gândesc ce vreau.

Cel mai bun prieten




Fraţilor, vreau, în mod oficial, să vă rog să încetaţi din a vă mai plânge pe tema "m-am certat cu cel/cea mai bun/ă prieten/ă". Până la sfârşit, o să înţelegeţi de ce zic asta.
Nu o să mă apuc să zic, ca o prietenă de-a mea, că "cel mai bun prieten nu există", dar o să vă zic că am reuşit, în vreo şapte-opt ani de zile, să fut cu succes patru prietenii extraordinare care au durat ani de zile. Ce aveau în comun toate fetele astea cu care m-am certat? Mi-au fost cele mai bune prietene. Şi faptul că v-aţi certat nu e ceva pentru care merită să ţi se prăbuşească lumea. E doar o altă schimbare, ceva peste care trebuie să treci şi, până la urmă şi la coadă, e un pas înainte. 
Sunt multe motive pentru care te poţi certa cu cel mai bun prieten şi nu o să vă zic din ce cauză m-am certat eu cu fetele astea pentru că nu are relevanţă. Ce vreau, în schimb, să vă zic este că, pe parcurs, mi-am dat seama că mereu m-am certat cu cea mai bună prietenă. Mi-am dat seama că nu se merită să ai un om în jurul căruia să graviteze tot, dar merită pe deplin să ai un grup de oameni care ştii că vor fi lângă tine orice ar fi. Iar ăştia, lume, se numesc cei mai buni prieteni. Şi acum o să mă întrebe unii care-i diferenţa? Nu pot să fut şi genul ăsta de prietenie? O să vă răspund că pot, dar este mult mai greu. Un grup e mai greu de despărţit. Doi oameni, mai uşor. 
Nu demult, am ajuns la concluzia că, din cauza faptului că mama celei mai bune prietene ale mele s-a trezit la realitate şi a realizat că sunt un anturaj prost, nu o să o mai lase pe fiică-sa cu mine. Şi am fost ok din clipa în care am realizat asta şi încă mai sunt acum. De ce? Pentru că nu e un motiv de plâns faptul că ne-am certat cu cel mai bun prieten.
Şi acum or să se trezească alţii să-mi spună că nu e logic ce zic şi că tot ce am spus până acum înseamnă că nu am ţinut la ea. O să vă răspund cu calm şi la această afirmaţie. Este plină de logică decizia de a nu mă alarma din mai multe puncte de vedere. Primul ar fi faptul că sunt o fiinţă foarte schimbătoare şi că, în timp, am învăţat să-mi arunc toată viaţa pe geam şi să o iau de la capăt. Al doilea, ar fi faptul că mai era o mică fisură în relaţie. Nu îmi e uşor, dar se ajunge la un punct în care chiar nu se mai poate face nimic. Şi mereu am fost conştientă de momentul în care a trebuit să mă opresc. Am ţinut la ea. Am ţinut la ea enorm şi am vrut să o învăţ să nu facă greşelile majore pe care le-am făcut eu. Şi asta nu e ceva ce faci pentru cineva la care nu ţii.
Revenind, nu este un capăt de lume pentru că am cei mai buni prieteni de pe pământ şi ştiu că ei vor fi mereu acolo pentru mine. Niciodată nu contează o prietenă în minus. Azi se duce una, mâine vine alta şi tot aşa.
Pe final, ţin să le mulţumesc celor care s-au regăsit în postarea asta, celor care ştiu că m-am referit direct la ei şi cărora nu am de gând să le dau numele. Vă mulţumesc că aţi fost mereu acolo şi că m-aţi acceptat cum am fost. Vă iubesc pe toţi!

vineri, 24 septembrie 2010

Visând cu ochii deschişi

A visa cu ochii deschişi. Ce înseamnă de fapt? Înseamnă să priveşti visător, de undeva dintr-o lume paralelă cu cea în care trăieşti de fapt, un perete alb şi gol, meditând în tăcere la faptul că peste o oră vei fi acasă mâncând cu poftă o felie de pizza? Pentru unii, poate e. Pentru mine e doar un alt fel de a te deconecta într-un mod şi plăcut, şi constructiv.
A visa cu ochii deschişi înseamnă a te adânci, fără să vrei, într-un amalgam de nimicuri care aleargă prin capul tău. În momentul în care începi să te pierzi în ele, începi să le observi şi să vezi cum nişte lucruri aparent neimportante, pot da culoare unei zile cu nori.
Pentru mine, a visa cu ochii deschişi e un mod de relaxare. Mă ajută să uit, măcar pentru trei minute, unde sunt, ce am de făcut, despre ce vorbeşte cel sau cea de lângă mine şi toate tâmpeniile şi stresurile de zi cu zi dispar. Încep, în schimb, să mă gândesc că pot face altceva cu ziua pe care o trăiesc, că mă pot îndrepta în altă direcţie sau, pur şi simplu, realizez cât de fericită sunt de fapt şi că iar am poftă de viaţă fără niciun motiv. E momentul în care mă loveşte ideea şi mă uit în jur încercând să mă prind din ce parte a venit sau momentul în care îmi arunc toată viaţa pe geam şi o iau de la capăt schimbând tot. Sau poate doar momentul în care am făcut prea mult timp acelaşi lucru şi e timpul să iau o pauză.
Oricum aş lua-o, va fi sigur momentul în care ceva mă va face să ies din starea de încordare, concentrare inutilă şi plictiseală pe care o aveam şi îmi va induce o senzaţie de relaxare, fericire şi, orice ar fi, îmi va pune un zâmbet natural pe faţă (dar zâmbetul e o altă discuţie).
Deşi, pentru unii, pare o tâmpenie, pentru mine funcţionează. Şi nu trăiesc într-o lume a mea, aşa cum sigur se vor trezi unii să îmi zică. A te gândi de trei ori pe zi la cai verzi pe pereţi, nu înseamnă a trăi într-o altă lume. Înseamnă doar a te deconecta măcar pentru câteva minute. Şi a vedea partea bună a lucrurilor!
Keep smiling, people!

duminică, 19 septembrie 2010

Muzica

Muzica. Ce e de fapt? Ceva ce îţi iese întâmplător în cale? Poate. Pentru mine, a fost ceva ce mi-a ieşit întâmplător în cale, dar am ştiut să primesc cu braţele deschise şi să mă bucur din plin de ceea ce avea să-mi schimbe viaţa simplă, plictisitoare şi neînsemnată.
După un timp, a devenit o parte din mine. Nu mai puteam să fac nimic fără ea. Şi crede-ţi-mă că e ciudat ca, în timp ce profa de fizică dictează, când nu se aude nimic, singurul lucru care să se audă să fie muzica din căştile tale. Dar asta nu m-a oprit. Muzica m-a ajutat mereu şi a fost mereu lângă mine când am râs sau când am plâns. 
A ştiut să-mi ofere exact ceea ce am dorit. A fost prietenul care nu m-a dezamăgit niciodată şi mi-a fost alături mereu atunci când am avut nevoie de ea. Un zâmbet sau o lacrimă au fost mereu la o distanţă de un play. Şi am apreciat asta mereu.
Niciodată nu mi-a cerut nimic la schimb pentru tot ce a făcut pentru mine. Şi acum ştiu că mulţi se vor întreba "ce poate să facă o simplă melodie aşa de special?", dar poate să facă multe. Odată cu faptul că a devenit parte din mine şi din viaţa mea, ocupă un loc total deosebit. Pentru că "parte din mine" nu sunt mulţi sau multe.
Nu se rezumă tot la mesaj, negativ sau stil, ci la cum priveşti. Privind din afară, poţi spune că e ok ca mod de relaxare. Eu şi mulţi alţii am văzut-o ok ca stil de viaţă.
Ţie ce ţi-a schimbat viaţa?

Prieteni şi prietenii

Prieten, prietenie, ce înseamnă de fapt cuvintele astea? Cuvinte ce atârnă greu în viaţă, cuvine ce ascund multe poveşti în spatele lor, dar totuşi, simple cuvinte.
Am avut şi eu experienţa aşa-zişilor prieteni buni care s-au dovedit a fi doar alţii dispuşi în orice moment să te arunce în prăpastie. Am fost dezamăgită, minţită şi am văzut oameni schimbându-se la faţă după ce pleci. În timp, am realizat că e greşit să-ţi numeri prietenii în zilele însorite. Adevăratul prieten va sta lângă tine indiferent dacă eşti trist sau fericit, indiferent dacă e soare sau plouă.
Cum am zis şi în descriere, am cunoscut o grămadă de oameni, dar am avut puţini prieteni. Nu mă voi apuca să dau nume. Voi spune doar că nu e nevoie să fii fată sau băiat ca să îmi fii prieten. Tot ce trebuie să faci e să îmi demonstrezi că meriţi să te numesc prieten. Am întâlnit fete ce aveau în jurul lor o grămadă de oameni şi care m-au dezamăgit. Am întâlnit oameni retraşi şi închişi care cu care te puteai distra mai mult decât cu un party animal. Cum am întâlnit, după un timp, tipul de oameni normali, cu bune şi cu rele, cu sau fără vicii, unici în felul lor, la fel dintr-un singur punct de vedere. Meritau numele de prieteni.
Şi erau puţini. Erau foarte puţini. Maxim cinci, dar ăia cinci erau prieteni adevăraţi. Au ştiut să mă facă să râd când plângeam, au ştiut să mă ţină de mână ca să nu cad la fel de bine cum au ştiut să se bucure de nimicurile pe care viaţa ţi le pune în faţă alături de mine. Oamenii de genul ăsta sunt cei mai preţioşi. Şi, ca fapt divers, singurul timp pe care l-am petrecut cu prietena mea cea mai bună într-un an jumate, aproape doi au fost trei zile în care a venit la Bucureşti. Dar o prietenie nu ţine cont de distanţă, nu? Pentru mine şi ea, nu a contat că una e la sud şi alta e la nord. O prietenie adevărată depăşeşte orice limite.
După ce ai citit asta, mai numără o dată şi zi-mi pe bune, câţi prieteni ai?